﻿Limbă și rasă

Problema rapoturilor dintre limbă și rasă a atras atenția lingviștilor încă dela întemeierea pe baze științifice a disciplinii lor. Ea a fost pusă serior în discuție mai cu seamă de către partizanii concepției naturaliste din a doua jumătate a secolului trecut, care atribuiau factorului fizic al limbajului o importanță excesivă, cel puțin atunci când vroiau să-și explice evoluția acestei facultăți a speciei umane: modificările fonetice, care se produc oarecum inconștient și ca efect al unei evoluții fatale, sânt sau par a fi provocate de constituția organelor vocale, de așa zisa baza de articulație, deosebită dela un popor la altul. Dovadă, între altele, diferențierea uneia și aceleiași limbi supt influența timpului și a spațiului: în cursul mai multor secole și în diversele provincii ale imperiului roman, limba latină, mai mult ori mai puțin unitară pretutindeni, a ajuns să capete zece limbi romanice pe care le cunoaștem.

Portretul clasic și eroic

Am vorbit și altădată despre caracterul anistoric al potretului clasic în antichitate. Eroul antic este modelul unei virtuți, depozitarul unei idei eterne și, ca atare, figurarea lui într'un portret echivalează cu o lecție pe care biograful o servește contemporanilor: Iată, cititorule, pare a spune biograful antic, cât de sublim este exemplul vitejiei, al cumpătării sau al clemenței eroului meu! Pătrunde-te de acest exemplu! Caută de-l imită!
Modelul eroic este absolut. Lecția lui poate servi oricui și oricând. El este sustras devenirii și se leagă prin tot felul lui de a fi mai de grabă cu supranaturalul decât cu împrejurările mobile și pieritoare ale naturii.